Când ploaia îmi şopteşte

Seara perfectă
octombrie 1, 2020
1 DECEMBRIE
ianuarie 9, 2021

Când ploaia îmi şopteşte

Printre speranţe de nepăsare şi gânduri ce se plimbau prin mintea mea şi pe care nu le băgam în seamă m-am trezit vorbind cu mine. Dar nu m-am trezit din proprie iniţiativă, am fost stigată de stropii de ploaie ce alergau către geam, unii chiar rămâneau lipiţi, nu voiau să se scurgă. Erau picăturile ce mi s-au prelins din suflet într-o altă zi ploioasă, acea zi la care nu vreau să mă mai gândesc. Stropii de ploaie se jucau cu puţinele amintiri pe care le mai am, de fapt, stropii de ploaie mă chinuie de cum îşi fac prezenţa, pe pământ.

La naiba!

Adoram ploaia! Doream să plouă, şi acum dacă tot îmi aminteşte de tine, m-am alăturat mulţimii şi urăsc ploaia. M-ai transformat într-o banalitate. M-am transformat încercând să uit că exişti, sau cel puţin să mă prefac.

Prevăd viitorul printre picături reci şi rafale de ploaie şi îmi doresc să îl savurez, să mă bucur ca în zilele de odinioară. Până atunci le înfrunt, prima dată stângaci apoi din

ce în ce cu mai multă forţă. De unde şi cum reuşesc, nu pot ştii nici eu, dar mă bucur. Sunt puternică! Eu sunt puternică, aşa cum am fost mereu!

Printre gânduri ce vin şi pleacă, unele îmi fură un zâmbet ştrengar, iar altele îmi dau idei şi mă lasă să visez la zile mai bune, zile însorite în care nu aveam altă preocupare decât să lenevesc pe un şezlong, pe o plajă pustie departe. Departe de ţară, departe de mine. Acum înţeleg de ce mi-a plăcut să evadez, să fug departe, acolo unde este veşnic cald şi soare. Dar oare, în inima mea cum e?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *