Cum am scris „Între continente”
iulie 4, 2020

Fragment „Între continente”

Am ajuns cu bine în apă, încercam să nu îmi pierd echilibrul şi aşa mi se părea destul de ciudat să intru în apă alături de un bărbat pe care îl cunoscusem cu o zi în urmă. Drept urmare că m-am înşelat, am alunecat pe una din pietre, iar el m-a prins atent de mână, sprijinindu-mă.

– Ai grijă! – m-a atenţionat fără să îmi dea drumul la mână. Nici eu nu m-am grăbit să mă eliberez. A fost momentul acela în care atingerea lui parcă m-a curentat, am simţit furnicături în tot corpul şi fluturi în stomac.

Simţeam că sentimentele îmi sunt împărtăşite. Pur şi simplu, stiam. Ceea ce se întâmpla între noi nu avea nevoie de cuvinte, ne zâmbeam unul celuilalt şi ne înţelegeam. Cu toate acestea, eram conştientă de faptul că totul se producea în creieraşul meu. Nu voiam să fiu rănită şi îmi cream o lume perfectă, visam la prinţul meu. La o lume în care eram doar noi doi, fără nimeni şi fără nimic.

Am citit întreaga zi, fiecare cartea lui. Aş fi vrut să îl întreb detalii referitoare la cartea pe care o citea, pentru că nu înţelegeam nici măcar titlul care părea scris, mai degrabă, în arabă. Omer nu mai era aşa vorbăreţ, după ce ne-am ţinut de mână, în apă, o bună perioadă de timp.

Când soarele a plecat la culcare, Ana a venit cu o idee puţin trăznită:

– Noi suntem cazate, aici, aproape, nu vreţi să veniţi să bem un pahar de suc?

– Perfect! Nu am mai băut suc de fructe de pădure,  de ceva timp! – a răspuns cu entuziasm, Sinan.

Omer şi cu mine nu am avut altă soluţie decât să ne conformăm. Ana şi Sinan au strâns mai repede şi au propus să meargă la magazin să ia ceva dulce. Omer a plecat în urma lor  fără niciun cuvânt, iar eu am rămas singură. M-am oprit din strâns şi am tras aer adânc în piept. Nu aveam motive, dar mi-aş fi dorit să plâng. Trecusem de la euforie şi extaz, la o stare profundă de tristeţe. Nu îmi doream să mă alătur grupului, nu voiam să stau de vorbă cu Ana. Voiam să fiu singură, să îmi aud gândurile. Poate că a fost cel mai realist lucru pe care l-am făcut în ultima perioadă. Aşa că am plecat. Nu spre cazare, ci spre plaja din Moraitika. Nu ştiu cât am zăbovit, am simţit la un moment dat telefonul zbârnâind, ştiam că e Ana. Nu puteam să îi explic de ce nu am ajuns încă la cazare şi nici de ce mă aflam atât de departe de ei. Nici nu mai ştiam de ce mai stăteam, de ce nu plecam, de ce nu mă întorceam în ţară. M-am aşezat pe un ponton, aveam doar marea şi cerul în faţă. De aici, stelele erau atât de mari, atât de strălucitoare. Îmi plăcea când briza mării îmi atingea faţa. Petreceam timp cu mine, iar lucrul acesta era în acel moment cel mai bun lucru care mi se putea întâmpla. Cerul se întunecase mai tare, semn că pierdusem noţiunea timpului, doar telefonul care mai vibra din când în când mă scotea din starea de visare. Da, totul a fost un vis! Nu pot fi îndrăgostită! Nu am cum să fiu îndrăgostită! Nu există dragoste la prima vedere. Pot pleca, încă pot fugi. Ana putea rămâne să se bucure de restul vacanţei. Eram pregătită să vorbesc cu ea serios, mă gândeam că poate între timp au plecat şi oaspeţii. Îmi făceam bagajele şi a doua zi luam avionul prea casă. Eram pregătită să mă ridic, când cineva se aşază lângă mine. Nu a fost nevoie să îl privesc, i-am simţit parfumul, era Omer.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *